In bucatarie cu Mihai Constantin

autor: LUMEA RETETELOR

Il vezi de noua ani la TVR. E dragut, e serios, il recunosti dintr-o mie. Dar ce pasiuni are si ce face cand lasa jos casca si iese din emisie? Pai, prima pasiune este profesia. Dar mai are un hobby, cel putin la fel de intelectual, precum si ceva planuri indraznete de viitor. In privinta aptitudinilor culinare, ne-a jurat ca-i ies bine si carnea la cuptor si retetele chinezesti. Dar am ramas cu impresia ca despre asta ar trebui sa vorbim mai degraba cu mama lui. Ca preferinte, se autocaracterizeaza drept “foarte carnivor”. Cu toate acestea, are suflet de artist. Iata omul (si jurnalistul, caci nu vi-i putem livra separat)!

LR: Draga Mihai, cum e sa fii pe sticla ani la rand, in prime-time, pe canalul public de televiziune? 

Mihai Constantin: Tu pleci de la supozitia ca, daca esti in prime-time, esti si celebru! Am o oarecare notorietate si, fara sa fiu vanitos, pot presupune ca unul din doi romani au o oarecare notiune despre mine. Dar de aici si pana la a fi celebru… Eu sunt "ala de la televizor" – asta fiind, insa, o referinta foarte generala, ceea ce nu ma incanta. La televizor, in general, cand dai drumul, vezi tot felul de lucruri…

LR: Esti un ziarist pasionat. Care au fost momentele de cotitura in cariera ta? 

Mihai Constantin: Cat spatiu ai la dispozitie? Ca imi place sa povestesc despre asta. Uite cum stau lucrurile: eu cred ca jurnalismul este o profesie de vocatie. Asta nu inseamna ca toti cei care practica jurnalismul au vocatie, si nici ca toti cei care apar la televizor sunt jurnalisti! Cred ca eu vocatia asta o am si asta mi-am dorit sa fiu inca din adolescenta, de cand aveam vreo 13 ani, in 1989. Atunci am inceput, fara sa ma indemne cineva, sa scriu o cronica a evenimentelor. Am si acum agenda aceea! Scriam de procesul Ceausestilor, procesul de la Timisoara, cozile la ziare si salam de Sibiu.

LR: Cum vezi acum acele notari de jurnal? 

Mihai Constantin: Desigur, erau naive, cu scriitura copilareasca – dar riguroase (nu fabulam!). Trebuie sa-ti marturisesc acum totul si o sa-ti spun ca pana atunci, inca din clasa a cincea, fusesem declarat de profesoara mea de romana, doamna Silvia Pantelimon – pe care o salut pe aceasta cale –, drept poetul clasei. Imi luasem in serios acest rol si am avut o productie prolifica de versuri pana in clasa a opta! Le-am distrus pe toate cand am intrat la facultatea de jurnalism, pentru a evita ceea ce consideram eu a fi o rusine pentru posteritate...

LR: Asadar, ai stiut dintotdeauna ca vrei sa fii ziarist.

Mihai Constantin: Pana in ’90, tata imi spunea sa ma fac marinar. Dupa, insa, mi-a spus: “Fa-te ce vrei!”. Am ales jurnalismul, pentru ca m-a fascinat fluxul brusc de informatie la care eram supusi din 1990 incoace. Iar asta tot datorita tatei, care venea dupa Revolutie cu bratele pline de ziare acasa. Alteori imi dadea bani si imi spunea sa cumpar ziarele. Eu il intrebam: “Care?” “Pe toate”, imi raspundea. Ma intorceam acasa literalmente cu kilograme de presa. Ziarele erau multe si ieftine. Si ma uitam si eu prin ele. Mi s-a parut fascinant. Pana atunci fusesem blocat la Luceafarul literar si artistic si Luceafarul copiilor (7 lei, aparea lunar). Si Cutezatorii, la care eram abonat, ca ni le bagau pe gat, iar eu eram comandant de detasament de pionieri. Si, uite-asa, dintr-a opta si pana la finele liceului, eu am stiut mereu ca jurnalist vreau sa ma fac.

Alaturi de Adina Popescu, pe vremea cand prezentau impreuna emisiunea M.A.I. aproape de tine

LR: Ai fost doi ani corespondentul TVR in America. Cum a fost aceasta experienta?

Mihai Constantin: A fost o experienta care mi-a schimbat viata. La modul propriu. Nu-i o metafora! Una e sa mergi in vizita intr-un loc, sa stai acolo nu mai mult de o saptamana, si alta e sa stai doi ani! Initial, era vorba de sase luni, dar s-au facut doi ani! A trebuit sa invat totul de la zero. In primele zile, mi-era si frica sa plec de acasa, pentru ca nu eram sigur daca mai stiu sa ma intorc in suburbia orasului Washington in care locuiam!

In Washington, D.C., in fata cladirii Capitoliului, unde lucreaza Congresul, bratul
legislativ al guvernului federal american

LR: Cum ti s-a parut mancarea in State?

Mihai Constantin: Oribila. M-am ingrasat enorm, am slabit iar, ca m-am dus la sala… Acolo mergeam la sala in fiecare zi.

LR: Cum ti se parea mancarea romaneasca in comparatie cu a lor?

Mihai Constantin: Am venit in Romania o singura data in doi ani de zile. Iar acasa-i acasa, nu poti compara cu nimic! Problema la americani este ca animalele lor sunt hranite si crescute ciudat, injectate si asa mai departe.

LR: Revenind in Romania noastra cea de toate zilele, ce mai mananca un jurnalist de top intr-o zi obisnuita?

Mihai Constantin: Nu stiu ce-i aia “journalist de top”, dar cred ca si acela mananca la fel ca mine: ce apuca! (n. red.: sendvis cu salam si cascaval si o cafea lunga de la Cafeteria televiziunii publice) 

LR: Si ce gatesti cand vrei sa mananci ceva acasa?

Mihai Constantin: Eu gatesc in felul urmator: bag chestii intr-un vas termoizolant si arunc totul la cuptor. Le tin acolo cam o ora si de obicei rezulta ceva foarte gustos.

LR: Pui condimente, sare, carne mai multa, mai putina…? Ce ingrediente preferi?

Mihai Constantin: Sunt foarte carnivor! Am incercat sa reduc carnea, dar viata nu are gust fara carne. Asta e: sunt carnivor si imi prieste. Gatesc cu multe mirodenii, vin si ulei de masline. Las carnea la marinat. Daca am de ales, nu mananc porc, ci vita, pui, curcan. Imi place mielul. Si pestele. Porc nu mananc. Nu pentru ca nu-mi place, ci pentru ca are mult colesterol. Cu toatea astea, in America, de exemplu, carnea de porc este incadrata la carne alba. Am ramas uimit.

LR: Ce-ti mai amintesti de mesele in familie si sarbatorile din copilarie?

Mihai Constantin: Ca sa-ti vorbesc de mesele in familie nu trebuie sa ma intorc pana in copilarie. Cea mai recenta masa de Craciun in familie a fost acum, de Craciun, cu friptura de curcan si sarmale. Mama gateste excelent dintotdeauna si e foarte indrazneata in bucatarie. Imi amintesc ca, odata, pe vremea lui Ceausescu, in alimentara bucuresteana de langa noi au bagat fazani! Nu gaseai paine, dar iata ca ne-am pomenit ca tata a venit acasa cu un fazan… Mama s-a chinuit mult sa-l prepare ca la carte si imi amintesc ca a fost ceva deosebit.

LR: Incet-incet incerc sa te mentin in zona culinara, daca observi. Gatesti des acasa? Daca da, de unde te mai inspiri? 

Mihai Constantin: Nu prea am timp sa caut retete, dar imi place sa invat cand am ocazia. Si sunt foarte tactil cand gatesc – imi place sa pun mana, ca sa zic asa…

LR: Ca Jamie (Oliver)…

Mihai Constantin: Ca Jamie, da… De la un prieten am invatat sa gatesc mancare chinezeasca. Mi-am cumparat ingrediente originale, un wok de la Tefal si imi place sa gatesc chinezesc: stiu sa fac urechi de lemn cu sos de soia si susan alb, stiu sa fac orez negru dupa o reteta manastireasca tibetana… Am avut o poveste de amor si cu bucataria italiana. Cand e sa aleg un restaurant, bucataria italiana e prima mea optiune, imi place mult mancarea lor.

LR: De ce crezi ca a crescut interesul fata de mancare si arta culinara in ultimul timp?

Mihai Constantin: Nu stiu daca interesul pentru mancare a crescut sau nu, dar s-ar putea ca anumiti chefs sa beneficieze de un marketing de produs de care nu au mai beneficiat bucatarii pana acum. Daca aplici o masinarie de marketing la orice, poti transforma acel lucru intr-un produs si in final intr-un trend, ca sa folosesc niste termeni mai specializati, din comunicare. De mancat, crede-ma, nu avem incotro. E un obicei prost pe care-l practicam zilnic…

LR: Si acum sa vorbim putin si despre alte arte decat cea culinara… Mai putina lume stie despre tine ca ai initiat si pus pe picioare un portal dedicat productiei artistice contemporane, Artindex. Cum se impaca arta cu reporting-ul? 

Mihai Constantin: Nu se impaca in niciun fel. Folosesc acelasi instrumentar, al comunicarii, dar pentru a fugi departe de tot ceea ce fac in profesie. Fac comunicare intr-un domeniu care n-are nimic de-a face cu imediatul atat de mundan al actualitatii socio-politice, ca sa ma exprim putin pretios. Am avut dintotdeauna o atractie pentru structura, pentru compozitia imaginii si culoare – ceea ce avem cu totii, ca de-aia sunt jocurile de copii in diverse forme si culori! In liceu am avut o mare pasiune pentru desenul tehnic. Faceam pe vremea aceea un trimestru sau un an de desen tehnic. Ei bine, manualul respectiv eu l-am parcurs singur acasa, cu toate temele practice! Facusem toate desenele alea! Aveam o trusa cu raportor, compass. Eram foarte priceput la geometrie si trigonometrie, cu calcule destul de complicate, pe care le faceam singur. Vezi, daca n-ai Facebook? Imi placea rigoarea formelor. In primul an de facultate am inceput sa desenez liber, dar mi-am dat seama ca aveam o limitare. Puteam copia la perfectie ceea ce reprezentase altul in desenul lui, dar nu putea reprezenta eu insumi pe foaia de hartie realitatea pe care o percepeam. Asta ar fi insemnat talent cu adevarat. Aveam o oarecare dexteritate, dar nu eram cu adevarat un artist.

Impreuna cu pictorul Stefan Caltia, in studioul acestuia 

Pe de alta parte – si aici poti forta o oarecare legatura cu reportingul –, sa stii ca tot America e “de vina” pentru interesul meu fata de arta. Acolo mergeam prin toate muzeele si galeriile. Americanii stiu foarte bine sa faca din consumul de arta (ca tot vorbeam de marketing) ceva aproape obligatoriu – indiferent ca te pricepi sau nu la arta. Dupa ce m-am intors in Romania, m-am intalnit intamplator cu Tudor Octavian, fostul meu professor de pamflet din facultate. Este un scriitor si publicist despre care lumea nu prea stie ca e si un rafinat colectionar si cunoscator de arta, precum si autorul – printre altele – al unei carti despre pictorul olandez baroc Johannes Vermeer, publicata la Editura Meridiane prin anii ‘70. Ma duceam sa ma uit la aterlierele artistilor de pe strada Pangratti (n. red.: strada bucuresteana pe unde se intra in sediul TVR) si l-am intalnit pe strada. A fost inceputul unei splendide prietenii – sau protectorat –, care continua pana azi. Datorita lui am prins curaj si am inceput un blog despre lumea artei, care acum a devenit un adevarat portal.

LR: Este un aspect mai putin cunoscut al personalitatii tale…

Mihai Constantin: Pe atat de cunoscut pe cat exista interes in general pentru arta… E totusi ceva destul de elitist, dar sa stii ca am ajuns destul de cunoscut in domeniul artei. As putea sa povestesc mult despre asta.

LR: Intrebarea de final, care de obicei este: “Ce planuri de viitor ai?” Sau spune-mi cum vezi tu anul asta pentru presa si pentru tine.

Mihai Constantin: Presei ii doresc numai bine, mie si mai mult bine… Si o sa fiu sincer cu tine. Incerc sa fiu mai personal, ca tot ai incercat fara succes sa ma intrebi despre viata privata. Asa ca o sa-ti dezvalui ca vreau sa concep un copil anul acesta, pana pe 31 decembrie 2012. Asta e primul plan. Ti-l dezvalui si pe celalalt, in ciuda faptului ca am superstitia de a nu vorbi de planurile mele inainte de se concretiza in amanunt: am gasit prieteni, aliati, parteneri la fel de nebuni ca mine si voi transfera pasiunea mea pentru arta din domeniul virtual in cel real, organizand expozitii in propria galerie. Sunt pe ultima suta de metri cu organizarea. Spatiul public este destul de agresiv, asa ca, dupa cum vezi, incerc sa-mi construiesc propria lume, sa evadez intr-un univers in care regulile sunt ceva mai… ideale, daca se poate spune asa. Cine stie? Poate astfel reusesc sa imbunatatesc ceva si in lumea cealalta, cea prin care ma misc zilnic.

Curriculum Vitae, cu vorbele lui 

Lui Mihai ii place mai mult sa-si povesteasca biografia profesionala
decat sa vorbeasca despre viata lui personala. Asadar, “here's his resume”
(adica “iata cv-ul lui”, pe graiul americanului):

1998	“Am avut norocul sa fac practica in doua redactii foarte diferite si foarte interesante: Academia Catavencu si Libertatea, la sectia politica, unde fusesem distribuit de facultate. Cel din urma era inca un ziar generalist, il detinea Ringier. La catavenci am fost copilul de trupa al lui Mircea Toma. Mai erau si altii care-si aduceau ciracii acolo. A fost o experienta fenomenala.”
1999	“La doar 21 de ani am avut sansa de a ajunge la Associated Press. Iti dai seama, tocmai reusisem de vreo trei luni sa-l conving pe Halpert (n. red.: Adrian Halpert, fostul redactor-sef al ziarului “Libertatea”) sa-mi inregistreze cartea de munca, iar acum ma duceam sa lucrez la un trust strain, care nici macar nu angaja cu carte de munca! Pe vremea aia era ceva extraordinar sa renunti la cartea de munca! Si cred ca generatia mea o sa aiba mereu nostalgia acesteia, pe care o va considera mereu drept punctul fix cu care poti misca lumea!”
2000	“Peste un an, eram la Pro TV. Iti amintesti ca asta insemna atunci varful presei romanesti! Am ajuns acolo dupa un proces de selectie dur si, timp de trei ani si jumatate, m-am specializat pe politic si social. De atunci am ramas cu convingerea ca un ziarist nu trebuie schimbat de pe un domeniu pe altul, pentru ca numai asa el acumuleaza si se specializeaza.”
2003	“In TVR am fost recrutat de Lucian Sarb, fost redactor-sef la stiri, si Valentin Nicolau, fostul presedinte SRTV. Cautau un prezentator care sa nu aiba deja notorietate ca prezentator la alt post. Cand s-au uitat in piata, m-au vazut pe mine. Dar le-a trebuit opt luni sa ma convinga sa accept o intalnire, pentru ca imi placea mult ce faceam la Pro. Acum le multumesc ca au insistat, in ciuda reticentelor mele. Nu ma asteptam sa raman atat de mult in televiziunea publica. Am ramas pentru ca am schimbat mereu peisajul, fara sa “ies din casa”: am fost corespondent in SUA, am prezentat stirile in diverse formate, am avut propria emisiune, pe care o realizam in cloaborare cu Ministerul de Interne. Daca ma intrebai cu ceva ani in urma, nu as fi crezut sa depasesc cinci ani intr-un  loc! Dar iata ca ma simt inca bine aici, ceea ce ma surprinde placut.”